Odată cu declanşarea războiului ruso-ucrainean din aprilie 2014, în spaţiul
public tot mai des, a început să fie promovat termenul „război hibrid”. Astăzi, suntem martorii unor
evenimente, când toată lumea este
îngrijorată de faptul declanşării unui astfel de război în ţările lor. În
prezent, majoritatea formatorilor de opinii naţionali şi internaţionali, aruncă
diferite scenarii de groază în spaţiul public legate de „războiul hibrid”, care
provoacă teamă în societăţile ţărilor occidentale.
Ce este totuşi „războiul hibrid”?
Este oare el o derivată a razboiului, o nouă formă de râzboi sau este o
invenţie a guvernelor occidentale pentru a-şi justifica impoteţa în faţa
provocărilor actuale?
Din documente oficiale şi din literatura de specialitate occidentală deducem,
că "razboi hibrid" este o noțiune care se refera la o arie extinsă de
acțiuni ostile, în care pe
lângă forţa militară este folosită pe larg şi arma informaţională.
Este oare ceva deosebit, sau ceva nou în desfăşurarea războaielor? Desigur
că nu. Războaiele încă din antichitate au fost duse cu folosirea tuturor
instrumentelor puterii avute la dispoziţia unui stat şi în prezent continuă să
fie duse în acelaşi mod.
De ce totuşi, aceată noţiune a început să fie promovată din 2014, odată cu
declanşarea războiului ruso-ucrainean?
Problema constă în aceea, că după terminarea războiului rece, în occident a
fost promovată concepţia, că era războaielor clasice s-a terminat. Evident, că
în majoritatea statelor europene, inclusiv şi NATO, se prevedea că războaiele
sau conflictele militare, dacă vor fi declanşate, se vor desfăşura în afara
spaţiului european. Reieşind din aceste previziuni, forţele armate erau
pregătite pentru a fi proiectate în alte zone geografice şi pregătite pentru
desfăşurarea operaţiilor de stabilitate şi sprijin. În acelaşi timp, au fost
promovate o mulţime de programe de ajutor a statelor ex-socialiste, inclusiv şi
militare. În sprijinul acestor programe au fost investite sume mari de bani.
Printre aceste programe a fost şi programul „Parteneriatul pentru pace”. De
exemplu, în cadrul acestui program au fost instruiţi o mulţime de militari în
instituţiile NATO, au fost pregătite unităţi şi mari unităţi din ţările
participante la program, s-au desfăşurat multiple exerciţii militare comune şi
altele. Desigur că, instrucţia era îndreptată în pregătirea armatelor pentru
participare la operaţii de stabilitate şi sprijin (operaţii de menţinere a
păcii). Printre armatele instruite a fost şi armata ucraineană. Chiar multe
exerciţii militare erau desfăşurate la centrele de instruire din această ţară. Însă,
odată cu declanşarea războiului ruso-ucrainenan, s-a demonstrat pe viu, că
doctrina promovată de la sfârşitul secolului trecut, până în 2014 a fost una greşită. Pentru a-şi
justifica rezultatele proaste obţinute şi cheltuielile enorme de resurse, din
această perioadă, în faţa naţiunilor proprii,
guvernele occidentale au preluat noţiunea de „război hibrid”, promovată
de Şeful Statului Major General al armatei Federaţiei Ruse, generalul Valerii
Gherasimov. Astfel, explcând, că armatele occidentale şi a ţărilor partenere nu
au fost pregătite pentru a duce un nou tip de război, cum este „războiul
hibrid”, dar s-au pregătit pentru ducerea unui război clasic. Anume din acest
moment, s-a început marea epopee a „războiului hibrid”. Toate naţiunile
europene au început pregătirea pentru a face faţă unui astfel de fenomen.
Astăzi, majoritatea strategilor, strategiştilor şi experţi de diferite
categorii promoveză diferite teorii privind „războiul hibrid”, încercând tot
mai mult să justifice fenomenul dat. Multe dintre state şi-au ajustat
strategiile de securitate, strategiile şi doctrinele militare, toate fiind focusate,
pentru contracararea unui asemenea tip de ameninţare.
În fine, pot afirma că războiul nu s-a schimbat esenţial. El a rămas un
fenomen social, care reprezintă forma cea mai violentă de manifestare a
relaţiilor conflictuale, existente la un moment dat, între grupări mari de
oameni (popoare, naţiuni, state, coaliţii de state, comunităţi sociale, etnice,
religioase) organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată
pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce conferă acestui fenomen un
puternic caracter distructiv.
În războaiele sau conflictele actuale putem numi „hibrid” doar strategiile
care se aplică, pentru că anume strategia stabileşte care sunt căile necesare, pentru
a se atinge scopurile războiului. Anume
strategia stabileşte ce instrumente ale puterii (diplomatic, informaţional,
economic şi militar) de aplicat pentru realizarea obiectivelor politice,
reişind din interesele naţionale ale fiecăriu stat în parte. Deci, nu războiul este „hibrid” ci strategiile
şi corect ar fi să vorbim în aceste cazuri despre strategii hibride.
