NATO între trecut și prezent

         Prezentul articol abordează o problemă actuală din spațiul european cum ar fi necesitatea existenței în prezent a NATO. Ca urmare a analizei mai multor factori strategici, a evenimentelor istorice  desfășurate în perioada de după Războiul II Mondial, de asemenea,  a documentelor și bibliografiei  de specialitate sunt prezentate unele soluții, care tind  să rezolve problema în cauză.

Проблема о необходимости существования НАТО сегодня, как и в прошлом, является актуальна. Данная  статья призвана отвечать на данный вопрос опираясь на  анализ ряда стратегических факторов, исторических событий, имевших место в период после Второй Мировой Войны, а также  документов и книг из НАТО и СССР, посвященные данной теме.

This article addresses a current issue in the European space such as the need for NATO to exist at present. As a result of the analysis of several strategic factors, of the historical events that took place in the period after World War II, also of the specialized documents and bibliography, some solutions are presented, which tend to solve this problem.

     În prezent, spațiul informațional este încărcat, cu o mulțime de subiecte cu caracter propagandistic, care într-un context oarecare urmăresc promovarea intereselor geopolitice, ale unor importanți actori internaționali. Unul dintre aceste subiecte, care tot mai des este promovat în mijloacele de informare în masă ale Republicii Moldova, este NATO. Astăzi, prezenta organizație este promovată, ca fiind o organizație de securitate, cu cea mai mare eficiență din lume, și mai este promovată ca o organizație umanitară, o organizație care reprezintă un garant al păcii. Totodată, tot mai multe voci din țară și din străinătate  promovează ideea, că pentru a fi în siguranță orice stat ar trebui să adere la NATO, pentru că numai această organizație politico-militară este  capabilă să  garanteze securitatea oricărui stat din lume.

Este adevărat faptul,  că după 1991,  NATO reprezintă cea mai puternică alianță politico-militară de pe mapamond, fiind o forță militară de necomparat cu potențialul militar al altor actori internaționali, care pretind la titlul de puteri regionale sau mondiale.

În toată această înformație, cu caracter mai mult propagandistic, sunt relevante următoarele întrebări: a fost o necesitate stringentă  formarea NATO, în secolul trecut?  Este argumentată oare existența, în prezent a NATO?   

            Pentru a înțelege esența existenței aceastei alianțe politico-militare,  vă propun să facem o excursie în istorie.

Astfel, în majoritatea surselor destinate NATO vedem, că organizația se formează la 4 aprilie 1949, cu scopul apărării contra unei invazii, din partea URSS.  Pentru aceasta, în „Manualul NATO” ediția 1999, se aduc următoarele argumente, „precum că, din 1945 până în 1949, confruntate cu nevoia stringentă de reconstrucție economică, țările Europei de Vest și aliații lor nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile și metodele expansioniste ale URSS-ului. După îndeplinirea angajamentelor lor, din timpul războiului, de a-și reduce efectivele de apărare și de a-și demobiliza forțele, Guvernele din Vest au devenit tot mai alarmate, deoarece devenea clar faptul că guvernarea sovietică intenționa să-și păstreze forțele militare la întreaga capacitate. Mai mult decât atât, prin perspectiva țelurilor idiologice declarate de Partidul Comunist Sovietic, era evident că apelurile la respectarea Cartei ONU și la respectarea acordurilor internaționale asupra căror se convenise la sfârșitul războiului, nu va garanta suveranitatea națională sau independența statelor democratice confruntate  cu amenințarea unei agresiuni externe sau subversii interne”[1].

            Ca rezultat în 14 mai 1955, cu 6 ani mai târziu, în urma mai multor evenimente produse în Europa, țările lagărului socialist în frunte cu URSS formează alianța militară Tratatul de la Varșovia, care urmărește aceleași scopuri ca și NATO (adică apărarea colectivă în cazul unui atac contra unuia sau mai multor state membre ale tratatului). Mai mult ca atât în capitolul 11 al tratatului se menționează că „ În cazul când în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest scop un tratat general european de securitate colectivă, lucru spre care părțile contractante va tinde neîncetat, prezentul tratat își va pierde viabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general european.”

            În acest context, în perioada 1949-1991 necesitatea existenței NATO poate fi argumentată, într-o oarecare masură, însuși prin existența URSS-ului și a alianței politico-militare Tratatul de la Varșovia. Totodată, apar o mulțime de neclarități și la acest capitol. Problema constă în faptul că, însăși URSS, iar ulterior și Tratatul de la Varșovia ar fi dispus de potențialul de război necesar, pentru a realiza acele scopuri  de care se temeau țările membre NATO și în al doilea rând, dacă URSS și-ar fi stabilit asemenea scopuri în documentele sale strategice.

            Pentru a face claritate la subiectul menționat, vă proprun să ne clarificăm cu doi termeni importanți, cum sunt potențialul de război și potențialul militar. Așadar, potențialul de război  cuprinde totalitatea forțelor și mijloacelor ale unui stat destinate scopurilor militare. Principalele componente sunt: potențialul militar; potențialul economic; potențialul demografic și altele. La rândul său potenţialul militar reprezintă totalitatea forţelor şi mijloacelor de luptă armată pe care un stat le poate destina purtării războiului. Principalele componente ale potenţialului militar sunt: efectivele armatei; armamentul şi tehnica de luptă; moralul militarilor; numărul şi calitatea cadrelor de comandă; organizarea, disciplina şi coeziunea internă a armatei; gradul dezvoltării ştiinţei militare şi doctrinei militare; pregătirea de luptă a trupelor şi pregătirea populaţiei pentru apărarea ţării.

            Așadar, referindu-ne la prima întrebare, dacă dispunea URSS, iar mai târziu țările Tratatului de la Varșovia de potențialul de război necesar pentru a amenința țările Europei Occidentale vedem că, în perioada 1945-1955 URSS dispunea de un potențial militar suficient pentru declanșarea unor acțiuni militare ofensive, însă în același timp, nu dispunea de potențialul de război necesar. În acea perioadă URSS ieșise dintr-un război destul de greu, care îi provocase pierderi economice și demografice destul de mari. Mai mult ca atât, economia sovietică trecea prin perioade destul de grele, care nu cred că mai suporta încă un război atât de greu și de durată. Acest lucru este menționat și de către scriitorul român Corneiu Filip în lucrarea sa „Tratatul de la Varșovia” unde se menționează că „Deși vest-europenii și americanii au făcut atâta caz de amenințarea sovietică, totuși, așa cum dezvăluie recente arhive sovietice, atât efectivele, cât și comportamentul lor în Europa, nu sugerează teama de vre-un atac american iminent și nici o ambiție nestăvilită de a invada Europa Occidențală, ci mai degrabă hotărârea de a-și consolida puterea pe teritoriul pe care deja îl ocupau.[2]”  Totodată, în această perioadă URSS nu dispunea, în comparație cu partea adversă, de armamentul nuclear  și de vectorii necesari pentru a proiecta încărcătura nucleară.

            Situația se schimbă radical după 1955, atunci când URSS reușește să-și reînvie economia și să-și perfecționeze armamentul strategic nuclear. La începutul anilor 70 al secolului trecut URSS împreună cu aliații Tratatului de la Varșovia reușesc să stabilească un paritet militar cu NATO. Bineînțeles că, în perioada 1970-1991 această alianță militară dispunea de un potențial de război corespunzător pentru desfășurarea unor operații ofensive de amploare.

            Altfel au stat lucrurile la țările occidentale. În pofida faptului, că după finalizarea Războiului II Mondial,  situația țărilor Europei occidentale, era similară URSS –ului,  totuși ele în comun cu SUA, iar din anul 1949 NATO, dispunea atît de potențial militar, cât și de război necesar nu numai pentru apărare, dar și pentru declanșarea operaților cu caracter ofensiv de mare amploare. Mai mult ca atât, în acea perioadă SUA dispunea de suficient arsenal de armament nuclear. Dacă la început, centrul de greutate al alianței îl reprezenta puterea economică și militară a SUA, după 1952, odată cu restabilirea economiilor țărilor occidentale, potențialul de război al alianței a fost completat cu cel al aliaților europeni.

            După cum se vede din cele menționate, în perioada de formare a NATO, țările blocului comunist, în frunte cu URSS, nu dispuneau de potențial de război necesar, pentru a fi o amenințare militară serioas , pentru țările occidentale. Da, poate și existau amenințări din partea URSS, dar sunt convins că la acel moment, nu de ordin militar.  

            Un alt indice care ne poate duce la ideea amenințărilor militare din partera URSS, care au dus la formarea NATO, este faptul că existau strategii sau planuri  de război cu caracter ofensiv. 

            Astfel, studiind aceast subiect am găsit existența unor asemenea planuri militare, la aliații occidentali. Așadar, în perioada 1945-1949, atunci când se menționează în documentele de formare a NATO, că exista pericolul unor intervenții militare din partea URSS,  de către Marea Britanie și SUA, se planifică operația ofensivă cu denumirea „Unthinkable”, care avea ca scop  ocuparea de către trupele aliate a Germaniei de Est și a Poloniei.

            În perioada 1955-1991, în pofida faptului că ambele alianțe în documentele de constituire î-și stabilesc scopuri defensive, totuși studiind problema menționată putem înțelege că în planurile sale, atât NATO, cât și țările Tratatului de la Varșovia puneau accentul pe desfășurarea operațiilor ofensive. La această concluzie, ajungem studiind așa factori ca: caracterul aplicațiilor militare desfășurate în această perioadă,  conceptele de acțiune strategică, prevalarea tehnicii și armamentului cu caracter ofensiv din dotarea armatelor și altele. La acest subiect în lucrarea „Bătălia pentru Europa” Florian Gârz  menționează că „În ceea ce priveștea conținutul planurilor reale de operații, există informații protrivit cărora, atât NATO cât și Tratatul de la Varșovia, aveau în vedere trecerea la ofensivă prin surprindere, pentru a-l devansa pe adversar, în cazul în care, pericolul de război ar fi iminent.”[3]

            O altă curiozitate pe care am constatat-o este faptul că majoritatea demersurilor de reducere a potențialului militar dar și de autodizolvare a blocurilor militare vine din partea țărilor Membre ale tratatului de la Varșovia. Astfel, la întrunirea Consiliului Politic Consultativ din 1985 se înaintează pentru prima dată propunerea pentru desființarea simultană a alianțelor militare. Documentul menționează că „Statele participante nu au fost adepte nicodată ale divizării Europei și lumii în blocuri militare opuse. Ele se pronunță pentru desființarea simultană a alianței lor  și a NATO și ca prim pas, a organizațiilor militare.”[4] 

            Totodată, la întrunirile din 1986 este lansat un apel către țările membre NATO cu privire la un program de reducere a forțelor armate și a armamentelor convenționale din Europa, urmând ca la consfătuirea din 1988, să se adopte două declarații, una cu privire la negocierile pentru reducerea forțelor armate și a armamentelor convenționale în Europa, și alta, cu privire la consecințele cursei înarmărilor asupra mediului înconjurător și alte aspecte ale securității ecologice.

             La 1 iulie 1991 Tratatul de la Varșovia se autodizolvă, iar 21 decembrie 1991 se destramă și URSS.  Din acest moment, dispare și principalul motiv din cauza căruia a fost format NATO. În acest context, în cercurile politice și militare din acea perioadă se văd constrânse să recunoască că motivele, care au dus la apariția NATO în 1949, au dispărut. În această perioadă se produc o mulțime de evenimente, care au destinația  de a găsi argumente solide, pentru păstrarea în continuare a acestei alianțe.

Astfel, în noiembrie 1991 are loc sesiunea  Consiliului NATO la nivel înalt de la Roma. După cum menționează Florian Gârz „Sesiunea a fost extrem de tensionată. Astfel, președintele Franței François Mitterrand a făcut remarca rămasă în istorie: „La urma urmei, NATO nu este SFÂNTA ALIANȚĂ ca cea constituită de către statele Europei după înfrângerea lui Napoleon la Woterloo. NATO poate fi schimbat sau chiar desființat.” Ideea desființării NATO era împărtășită și de alte state membre în această alianță la nivelul anului 1991.” Ca rezultat al acestei întruniri al Consiliului NATO s-a luat decizia de păstrare a alianței, stabilindu-se următoarele sarcini:  dezvoltarea relațiilor dintre NATO și partenerii săi de cooperare din Europa Centrală și de Est, dezvoltarea cooperării în sferele de apărare și militare, rolul NATO în domeniul managementului situațiilor de criză și menținerea păcii.  Cu această ocazie a fost luată decizia de înființare a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), pentru a supraveghea dezvoltarea viitoare a parteneriatului.

În ianuarie 1994, are loc la Bruxelles summit-ul Consiliului Atlanticului de Nord, unde este lansată o nouă inițiativă pe termen lung de cooperare cu NATO cunoscut drept Parteneriatul pentru Pace, adresată tuturor țărilor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic și altor state participante în cadrul Conferinței de Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). După cum se descrie în Manualul NATO scopul parteneriatului este „de a îmbunătăți aptitudinile și capacitățile de menținere a păcii, prin intermediul  planificării comune, pregătirii și desfășurării exercițiilor, procedând astfel la creșterea interoperabilității forțelor militare ale țărilor partenere, cu cele ale NATO. De asemenea, el vizează facilitarea transparenței în procesele de planificare a apărării naționale și a bugetului și controlul democratic asupra forțelor armate.”[5]  

            Ulterior la summit-ul de la Madrid din 1997, se adoptă politica „ușilor deschise”,  care prevede aderarea noilor membri la NATO. Ca urmare a acestei decizii, în perioada ce a urmat din 1999 până în 2017, la această organizație politico-militară au aderat 13 state din Europa.

Un alt argument au servit evenimentele, cu rezonanță europeană și mondială desfășurate în acea perioadă, cum au fost: conflictul din Irac, conflictele din spațiul Iugoslav, lovitura de stat din URSS  și altele, care au fost exploatate cu iscusință și utilizate de către diplomația americană, în eforturile sale de a convinge statele membre NATO, că încă nu a sosit momentul lichidării alianței.

Astfel, se definesc noile amenințări la care trebuie să facă față alianța bazate pe: instabilitate, incertitidine, recrudiscența naționalismului etnic, disputele teritoriale, conflictele locale interstatale, confesionale și conflictele din interiorul statelor, emigrația în masă și altele. Totodată, pentru a face față unor astfel de amenințări specialiștii NATO au conceput noi misiuni pentru alianță cum ar fi: operații de impunere a păcii; operații de menținere a păcii; operații de  blocadă și interdicții navale, aeriene și terestre; acțiuni de pază și supraveghere, polițienești și de ordine publică și acțiuni de salvare-evacuare și alte misiuni cu caracter umanitar. Anume pentru a îndeplini aceste misiuni cu caracter umanitar, începând cu 1991 NATO, intervine militar în anumite state cu probleme. Dar și în aceste cazuri se fac excepții, pentru că nu se intervine în toate cazurile, dar numai în statele cu un potențial militar mult mai scazut decât al NATO.  Astfel, se intervine militar în spațiul Iugoslav, Irac, Afganistan și Livia. În același timp, nu se intervine militar, în cazul războiului din Cecenia, unde factorul distructiv a fost mult mai mare, decât în conflictele unde a intervenit NATO.  

Situația a fost rezolvată pe deplin în 2014, odată cu declanșarea conflictului militar dintre Rusia și Ucraina. Din acest moment, când  alinanța și-a definit un nou inamic, credibil pentru toată societatea din spațiul euro-atlantic și anume, Rusia, adepții  ideei de desființare al NATO, au rămas destul de puțini.

În acest context, revenind la întrebările puse la începutul prezentului articol, am ajuns la concluzia că apariția NATO în 1949, nu a fost o necesitate stringentă, iar argumentele prezentate în documentele de întemeiere și alte surse de informare în masă, poartă un caracter propagandistic. Mai mult ca atât, prin acțiunile sale, cinci ani mai târziu, NATO a provocat apariția  unei alte alianțe, de același gen, în tabăra adversă.

NATO ca  produs al războiului rece, desfășurat în secolul trecut, ar trebui să dispară încă din 1991, odată cu dispariția Tratatului de la Varșovia. În același timp, toate argumentele prezentate după 1991, precum că există o necesitate în pastrarea prezentei alianțe, nu mai au nici o actualitate. Mai mult ca atât, în această perioadă NATO a îndeplinit rolul, după cum s-a exprimat și președintele Franței, François Mitterrand de „SFÂNTA ALIANȚĂ” a prezentului, după înfrângerea URSS-ului. Argumentul precum că, după 2014 Rusia ar prezenta o amenințare reală pentru Europa, pentru a justifica existența NATO, este falsă. În prezent, Rusia nu dispune de acel potențial de război, care ar putea pune în pericol comunitatea europeană. Referindu-se la subiectul menționat Florian Gârz scrie „ Nimeni nu mai crede, atât pe o parte cât și de alta a Atlanticului, că Rusia, cu o putere militară de patru ori mai mică decât a fostei URSS și confruntată cu diverse dificultăți economice, naționale și sociale, ar mai putea aspira acum sau în viitorul previzibil, la o „dominație mondială”, sintagmă cu care lumea occidentală a fost speriată timp de patruzeci de ani.”

În acest context, cred că Uniunea Europeană ar trebui să-și continue realizarea  proiectului de creare a propriei armate, care va schimba NATO, alianță politico-militară al secolului trecut, creată după cerințele războiului rece, din secolul XX. Anume această structură militară Europeană va reprezenta  forța armată a viitorului, capabilă să răspundă provocărilor mediului de securitate actual.  

---

[1] Manual NATO. Bruxelles: Biroul de informare și presă, 1999. p. 25.

[2] Corneliu Filip. Tratatul de la Varșovia. Tîrgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2006. p. 21.

[3] Floria Gârz. Bătălia pentru Europa. București: Editura Coruț Pavel, 1997. p. 43.

[4] Corneliu Filip. Tratatul de la Varșovia. Tîrgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2006. p. 21.

[5] Manual NATO. Bruxelles: Editura Biroul de informare și presă, 1999. p.88.

Tipuri de războaie în care poate fi implicată Republica Moldova

                                                            „Războiul este o problemă de o importanţă vitală pentru Stat,

                                                                  domeniu al vieţii şi al morţii, calea care duce spre supravieţuire

                                                                          sau spre nimicire. E necesar să fie studiat temeinic”

                                                                                                                                             Sun Tzu

Războiul este un fenomen social-politic, ale cărui origini, evoluţii, cauze, trăsături caracteristice sunt determinate de acel stadiu al dezvoltării societăţii în care există puternice contradicţii sociale între state, popoare şi naţiuni. El se manifestă prin acțiuni cu caracter violent între două sau mai multe grupări mari de oameni, având ca scop realizarea unor obiective politice.
Caracteristicile mediului de securitate la nivel global şi regional sunt influenţate de repoziţionările şi evoluţiile, ce se află în permanentă dinamică. În prezent, sistemul actual al relaţiilor internaţionale a început, tot mai frecvent, să fie realizat în termeni de putere, ca urmare a intenţiei unor state, de a-şi exercita puterea, în plan mondial şi regional, în acelaşi timp, când alte state depun eforturi majore, de ieşire din sfera de influenţă a marilor puteri ale lumii, în scopul aderării la anumite organizaţii, de securitate regionale şi mondiale, pentru a-şi putea realiza  obiectivele naţionale.

La originea noii regrupări strategice, la nivel regional s-ar afla tensiunea crescândă între două centre diferite de putere, cum ar fi: pe de o parte Statele Unite ale Americii şi statele Uniunii Europene, care încearcă să-şi extindă zonele de influnenţă şi, pe de altă parte, Federaţia Rusă, care încearcă să-şi menţină acest spaţiu (spaţiul ex-sovietic).

În acest context, Republica Moldova, fiind un stat neutru, este dispusă între  două centre de putere, care în prezent, se află într-o competiţie tot mai acută. Situaţia se agravează şi prin faptul, că ţara noastră se află pe una din direcţiile strategice, de o importanţă foarte mare geopolitică, pentru continentul European şi anume Direcţia strategică de Nord-Est. Confruntarea menţionată, a ajuns la limitile maxime în anul 2014, odată cu declanșarea conflictului din estul Ucrainei.

Originea riscurilor şi ameninţărilor, inclusiv şi cele militare, la adresa Republicii Moldova va depinde, în mare măsură, de orientarea sa politică. Astfel, dacă la nivel politic se va decide  orientarea spre Est, ameninţările vor veni dinspre Vest şi invers, orientarea spre Europa  va genera, ameninţări dinspre Est.

Așadar, analizând documentele oficiale ale țării noastre, putem deduce, că în prezent Guvernul Republicii Moldova percepe ca ameninţări militare, formaţiunile militare nelegale ale aşa numitei Republici Moldoveneşti Nistrene şi Grupul Operativ al Trupelor Ruse (G.O.T.R.), dislocat în stânga Nistrului.

Astfel, în proiectele de strategie (Strategia Securităţii Naţionale, Strategia Apărării Naţionale) se menţionează faptul, că principalele ameninţări militare la adresa statului nostru sunt: „Potenţialul militar din regiunea transnistreană şi conflictul de pe teritoriul Ucrainei”.  În acest context, descriind potenţialul militar din regiunea transnistreană,  se evidențiază faptul că „ în regiunea de Est sunt prezente formaţiuni militare ale Federaţiei Ruse, staţionate ilegal pe teritoriul Republicii Moldova. Forţele separatiste şi cele străine, staţionate ilegal în regiunea de est, au o capacitate operaţională considerabilă, ceea ce permite regimului de la Tiraspol şi Federaţiei Ruse să-şi promoveze obiectivele strategice, care, la un moment, pot constitui o capacitate de intervenţie. Sinergia celor două componente, poate face acest factor şi mai critic. Această capacitate militară reprezintă o ameninţare majoră, la adresa suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova”. În urma celor menționate, putem conchide că în prezent, ca și în trecut, guvernele  Republicii Moldova au avut și au, o viziune foarte îngustă, cu privire la evaluarea amenințărilor militare și corespunzător, în prognozarea caracterului conflictelor militare, sau a războaielor, în care poate fi implicată țara noastră.

În acest context, aplicând metoda de analiză a situației strategice, vom încerca să determinăm caracterul și nivelul ameninţărilor militare, în adresa Republicii Moldova, de asemenea, de a prognoza  caracterul viitorului război, în care probabil, ar putea fi implicată țara noastră.

Așadar, în cadrul analizei geografico-militare, a Teatrului de Acțiuni Militare de Sud-Est și inclusiv al Republicii Moldova, am constatat că din punct de vedere geografico-militar, țara noastră este amplasată la intersecția, celor trei direcții strategice din cadrul teatrului, iar fiecare direcție strategică,  include câte 2-3 direcții operativ-strategice, care din punct de vedere militar au o capacitate maximă, de până la o armată de arme întrunite. 

În această ordine de idei, Republica Moldova, este învecinată cu state, care dispun de un potențial  militar și economic considerabil, în raport cu țara noastră, iar unele din ele fiind și membre ale  unor alianțe politico-militare.  Astfel, în vecinătatea apropiată,  la est se află Ucraina, iar la vest România.  În același timp, în vecinătatea îndepărtată se află: la nord – Belorusia și Polonia; la est - Federația Rusă; la sud – Turcia și  Bulgaria,  iar în vest Ungaria și  Serbia. Totodată, așa țări ca România, Polonia, Turcia, Bulgaria și Ungaria sunt membre ale NATO, iar Belorusia și Federația Rusă membre al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (ODKB). Analizând indicii potențialului militar al statelor din regiune, inclusiv al marilor puteri, care pot influența militar Republica Moldova, dintre care, cei mai importanți fiind: efectivul forțelor armate (activ și rezervă) și nivelul de înzestrare cu tehnică și armament, putem confirma, că majoritatea statelor din regiune dispun, de un potențial militar suficient, care ar permite într-o oarecare conjunctură geopolitică să declanșeze acțiuni militare, de amploare, în raport cu Republica Moldova. Totodată, toate țările din regiune, sunt țări cu regimuri democratice, care permit  schimbarea periodică a conducerii politice.  În acest context,  în aceste țări,  nu este exclusă situația ocupării puterii politice  de partide revizioniste, cu intenții agresive față de țara noastră, care pentru promovarea intereselor sale, într-un anumit context  geostrategic, vor putea recurge și la instrumentul militar.

Făcând o legătură dintre caracteristicile teatrului de acțiuni militare și potențialul economico-militar al statelor din regiune, putem concluziona că aceste state, în cazul declanșării unor acțiuni militare, contra țării noastre, dispun de un potențial real, pentru a crea grupări de forțe, care să încarce la maximum capacitățile direcțiilor operativ-strategice, care converg pe teritoriul Republicii Moldova.  

Așadar, bazându-ne pe funcția predictivă a strategiei militare, în urma investigării factorilor strategici menționați, putem prognoza, că Republica Moldova ar putea fi implicată, în două tipuri de războaie, cum ar fi: război de mică intensitate, sau război de intensitate mare.

În această ordine de idei, într-un război, sau conflict de mică intensitate, țara noastră poate fi implicată, în cazul, când acesta va fi declanșat, pe una din direcțiile operativ-strategice. În contextul existenței formațiunilor militare ilegale și al trupelor străine, în stânga Nistrului, probabilitatea declanșării unui astfel de conflict, pentru Republica Moldova este mare.  În spațiu, acest conflict, va cuprinde o singură zonă de operații și se poate aprecia, că va avea un caracter distructiv mediu. Valoarea grupărilor de forțe, ale potențialului adversar, va corespunde capacității direcției operativ-strategice activate și va constitui aproximativ, de la o grupare de forțe de nivel divizie,  până la o grupare de forțe, de nivel corp de armată.

În acest context, în cadrul conflictului de mică intensitate, ofensiva strategică a adversarului, va include o singură operație ofensivă, de nivel operativ-strategic  și probabil va avea o durată, de aproximativ  3-4 zile.

Operația ofensivă, din cadrul conflictului, se va desfășura pe următoarele etape:

a.       Etapa I – desfășurarea războiului informațional

b.      Etapa II – declanșarea acțiunilor militare

c.       Etapa III – desfășurarea acțiunilor post-conflict

Aşadar, prima etapă, a operaţiei strategice ofensive, va avea scopul de a dezechilibra sistemul de apărare al țării, prin schimbarea percepţiei populaţiei Republicii Moldova, în favoarea agresorului,  privarea de sprijin a guvernului țării de către populaţia proprie, și nu în ultimul rând, provocarea în zonele mai sensibile a dezordinilor în masă, și ulterior a unor conflicte interne, cu aplicarea forței militare.  Pentru aceasta, la etapa menționată se va recurge la următoarele procedee: desfășurarea unor ample operații informaționale, prin utilizarea mijloacelor de informare în masă; mijloacelor radioelectronice și informaționale; de asemenea  activarea, încurajarea şi sprijinul multilateral al elementelor separatiste, existente în zonă.

Etapa a doua, se va desfășura în scopul dezechilibrării, neutralizării și nimicirii unor importante grupări de forțe militare ale Republicii Moldova și luării sub control, a unor zone de importanță politică și economică, din cadrul țării. În acest scop, se vor declanşa acţiuni militare (sub pretextul operaţiilor de impunere a păcii), în cadrul căreia, se va recurge la următoarele procedee:

- executarea loviturilor cu ajutorul  artileriei, iar în unele cazuri și a aviației, asupra principalelor elemente de infrastructură, din zona de operații corespunzătoare, a Republicii Moldova;

- desfăşurarea operaţiilor speciale, în adâncimea zonei de operații;

- executarea loviturilor cu ajutorul marilor unităţi mecanizate, în scopul ruperii fronturilor de apărare proprii, pe adâncimea operativă;

- dezvoltarea ofensivei, în adâncimea strategică, cu executarea manevrelor de învăluire sau de întoarcere, în scopul încercuirii şi nimicirii unor importante grupări de forțe, ale Armatei Naționale.

Ultima etapă, a operației strategice ofensive, va urmări scopul de a impune  Republica Moldova, pentru cedarea unor teritorii, sau recunoașterea unor formațiuni statale, create în urma conflictului. Pentru aceasta, se va recurge la diferite presiuni diplomatice, economice și nu este exclus, la amenințarea cu continuarea ostilităților militare.

Războiul de mare intensitate, este al doilea tip de război, cu care se poate confrunta Republica Moldova. În contextul, dispunerii țării noastre într-o zonă tampon, între două centre de putere, cum este NATO la vest și Federația Rusă la est, care se află într-o competiție continuă, probabilitatea  apariției unui astfel de tip de confruntare există, chiar dacă este foarte mică. Acest tip de război poate apărea atunci, când țara noastră, va fi supusă unei agresiuni, pe două sau mai multe direcții operativ-strategice. În acest caz, întreg teritoriul țării, va deveni un teatru de acțiuni militare, iar confruntarea va avea, un caracter distructiv foarte mare. Valoarea grupărilor de forțe ale potențialului adversar, va corespunde capacității direcțiilor operativ-strategice activate. În dependență de numărul de direcții activate, valoarea lor va fi de aproximativ pâna la două grupări de forțe de nivel armată de arme întrunite.

În această ordine de idei, ofensiva strategică, din cadrul acestui război, se va desfășura printr-o  singură operație ofensivă strategică, care la rândul ei, va include 2-3 operații ofensive, iar pe unele direcții și de apărare, de nivel  operativ-strategic, care în dependență de potențialul ofensiv al adversarului, va avea o durată de aproximativ 5-10 zile.

În acest context, ca și în conflictul de mică intensitate, operația ofensivă strategică,  se va desfășura  probabil, în câteva etape. Etapa nr.1, va include desfășurarea războiului informațional, etapa a două – desfășurarea acțiunilor militare și etapa a treia-desfășurarea operațiilor post-conflict.

În cadrul etapei întâi, se vor urmări aceleași scopuri strategice și se vor aplica aceleași procedee, ca și în cazul războiului de mică intensitate, punându-se un accent deosebit pe activarea, încurajarea şi sprijinul multilateral al elementelor separatiste, existente în diferite zone, ale Republicii Moldova. Totodată, în scopul justificării intervențiilor militare,  în aceste zone se vor desfășura diferite operații speciale, având ca obiectiv provocarea diferitor conflicte interetnice, cu implicarea forțelor armate.

Etapa a doua, se va desfășura în scopul nimicirii Forțelor Armate ale Republicii Moldova și controlul întregului teritoriu al țării. În acest scop, se va trece la desfășurarea operațiilor ofensive strategice pe principalele direcții operativ-strategice (sub pretextul operaţiilor de impunere a păcii) în cadrul cărora, se v-a recurge la următoarele procedee:

-     concomitent cu continuarea desfășurării unui puternic război informaţional, se  vor executa lovituri punctuale cu ajutorul artileriei, aviaţiei şi rachetelor de croazieră, pe întregul dispozitiv de apărare strategică al țării;

-     desfăşurarea operaţiilor speciale, pe toată adâncimea strategică;

-     executarea loviturilor cu ajutorul marilor unităţi mecanizate, pe cele mai importante direcții operative;

-     dezvoltarea ofensivei, în adâncimea apărării strategice;

-     nimicirea marilor unități ale forțelor noastre, încercuite sau izolate, în anumite raioane.

Așadar, executarea loviturilor în adâncime, va constitui o subetapă importantă a operației ofensive, pe care adversarul va pune un accent deosebit. În această acțiune vor fi implicate marile unități și unități de război electronic, de artilerie, aviație și de rachete de croazieră, care vor fi componentele de bază ale sistemelor de lovire cu înaltă precizie. Aceste lovituri vor urmări scopul  dezechilibrării, iar uneori şi neutralizarea sistemului de apărare ale țării noastre, vor fi executate, pe întreg dispozitivul de apărare strategic și vor viza:

-     principalele obiective politico-militare, cum este capitala țării, orașul Chișinău, și alte municipii;

-     elementele de infrastructură și de importanţă strategică, precum importante noduri de comunicații (feroviare, rutiere, telecomunicații și altele),  de asemenea  principalele grupări de forţe ale armatei, care vor desfășura operații de apărare, pe direcțiile principale de interzis.

      Durata acestei etape va depinde de intensitatea şi efectele loviturilor executate, de către aviaţie şi rachetele de croazieră.

Ca urmare, a subetapelor precedente și în dependență de rezultatele obținute, de nivelul de rezistență ale forțelor noastre,  se va declanșa subetapa terestră, a operației ofensive. Acțiunea va include executarea loviturilor, cu ajutorul marilor unităţi mecanizate, în cooperare cu loviturile de aviație, artilerie și rachete, pe cele mai importante direcții operative, care va urmări scopul ruperii fronturilor de apărare, ale forțelor noastre și cucerirea unor aliniamente, pe adâncimea operativă.

În această ordine de idei, se va dezvolta ofensiva, în adâncimea strategică, prin introducerea în operație a marilor unități mecanizate, din eșaloanele doi operative, în cooperare cu acțiunile forțelor aeriene, cu  întrebuinţarea desantului aerian, care vor executa  manevre de învăluire, de întoarcere şi pe verticală, în scopul nimicirii rezervelor strategice și încercuirii grupărilor de forțe, din eșalonul unu strategic.

Ultimul procedeu al operației ofensive, va prevedea neutralizarea, nimicirea sau dezarmarea grupărilor de forțe ale armatei noastre încercuite sau izolate, în anumite raioane și preluarea sub control, a întregului teritoriu al țării. Subetapa menționată se va desfășura, printr-o operație sau prin mai multe operații ofensive, de nivel operativ separate, în dependență de numărul de raioane de rezistență.

Etapa a treia a operației strategice ofensive, va include executarea operațiilor post-conflict, care vor urmări scopul instalării unui guvern loial adversarului și desfășurarea acțiunilor de constrângere a populației, pentru a accepta acest guvern.  

Așadar, în contextul celor expuse, consider, că riscurile și amenințările militare prezentate, tipurile de războaie sau conflicte prognozate, au un grad sporit de realitate în situația geostrategică actuală a Republicii Moldova. Totodată, consider, că în cadrul elaborării strategiei militare, aceste elemente trebuie să servească drept puncte de reper și vor fi decisive în procesul de  estimare a forțelor și mijloacelor militare necesare țării, de asemenea în stabilirea procedeelor de acțiune strategică pentru apărarea intereselor naționale.

            În același timp, subestimarea sistematică a  amenințărilor militare existente, de către conducerea țării noastre, poate duce, într-o oarecare conjunctură geopolitică, la un dezastru național greu de închipuit.